Profit
№_12_2023, decembrie 2023
Tema numărului
Nr 1-2(151-152), ianuarie-februarie 2008
Spiritul de samurai ajută în toate
Pînă la vizita în Japonia aveam impresia că noi cunoaştem destul de multe despre această ţară. Japonia, chiar dacă este situată la celălalt capăt al lumii, suscită mereu interesul prin cultura sa neobişnuită şi istoria multiseculară. Iar interesul generează cunoştinţe. Fiecare dintre noi a auzit şi ştie ceva despre sacura în floare şi ceremonia ceaiului, despre lupta judo şi dragostea japonezilor faţă de sumo, despre împăraţii şi shogunii (conducătorii de oşti) niponi…Dar cunoaşterea acestei ţări uimitoare aievea întrece toate aşteptările.
Istoria Japoniei cunoaşte numeroase războaie şi năpaste, taifunuri şi seisme. Japonezii au participat la primul şi la cel de-al doilea războaie mondiale, din care nu au ieşit învingători. Au pierdut teritoriu, milioane de vieţi omeneşti, au fost supuşi bombardamentului atomic.
Pînă la mijlocul secolului al 19-lea, Japonia rămînea o ţară închisă lumii exterioare. Toţi veneticii erau întîmpinaţi aici cu foc şi spadă, şi li se cerea, nu întotdeauna amabil, să nu încalce tradiţiile orientale şi să nu intervină în drumul de dezvoltare ales.
Totuşi, civilizaţia a învins tradiţiile – de la mijlocul secolului al 19-lea, ţara nu mai este guvernată de shoguni şi samurai. Ţara s-a deschis în faţa străinilor, împăratul a rămas doar un simbol cu împuterniciri foarte limitate, a fost instituit un sistem de guvernare pe deplin democratic, bazat pe pluripartitismul real. Dar ţara, aidoma japonezelor nenumeroase care preferă kimono-ul naţional rochiilor moderne, continuă să urmeze o cale de dezvoltare specifică.
Această cale a transformat-o în una dintre ţările cel mai bine dezvoltate şi cu cele mai performante tehnologii, cu un nivel de industrializare şi computerizare care copleşeşte imaginaţia. În Japonia, te convingi la fiecare pas cît de bine gîndit şi de funcţional este sistemul creat – fie în transportul public, la gară, în magazine sau muzee. Poţi povesti la infinit despre japonezii care nu întîrzie nicăieri niciodată, despre roboţii de la uzina „Toyota” şi… cerem scuze, despre sistemul de încălzire a closetelor.
De fiecare dată cînd, văzînd o nouă minune a tehnicii, eu, din obişnuinţă, o comparam cu ceea ce se face la noi, îmi puneam întrebarea firească: de ce la noi nu e la fel, cărui fapt se datorează succesele atît de impresionante ale japonezilor?
Profesorul Sigheki Hakamada, cunoscut în Japonia şi în fosta URSS, mi-a răspuns parţial la întrebare. Aşezîndu-ne comod în biroul ticsit cu cărţi de la universitatea creştină „Aoiama Gakuin”, discutam despre situaţia din spaţiul postsovietic, despre relaţiile moldo-japoneze. Involuntar, am început să facem analogii între Japonia şi Moldova. De altfel, e amuzant doar la prima vedere. Japonia, ca şi Moldova, nu are resurse energetice, nu are zăcăminte utile, după război Japonia le-a pornit pe toate de la zero – aproape ca şi Moldova după destrămarea URSS. Singura deosebire pe care am remarcat-o este că Moldova nu are ieşire la mare, pe cînd Japonia este un stat insular, spălat de apele Oceanului Pacific. Or, aceasta oferă nu numai avantaje, dar şi atrage dezavantaje – ţara a trebuit să investească în repetate rînduri miliarde de yeni în remedierea consecinţelor taifunurilor şi ale seismelor devastatoare.
Sigheki HAKAMADA: Dumnezeu a răsplătit Japonia prin faptul că nu i-a dat resurse naturale mari. Pentru aceasta ar fi cazul să-i mulţumim. Noi le-am obţinut pe toate datorită organizării, disciplinei şi hărniciei. Japonezii nu au cumpărat niciodată maşini scumpe şi case mari, s-au limitat mereu la minimul necesar, dar au investit în afacere. Şi, chiar dacă au înregistrat succes, continuă să lucreze neostenit. Acesta este tot secretul minunii japoneze.
Zîmbind şiret, Sigheki-san menţionează că „bogăţiile naturale nasc lene şi corupţie”, iar cei care mizează doar pe mila naturii riscă să rămînă la oala spartă.
Ascultîndu-l pe profesor, mă gîndeam la conaţionalii mei, care părăsesc Moldova în căutarea unui trai mai bun. Ei nu mai cred nici în puterile proprii, nici în ţară, nici în autorităţile acesteia. Mi-am adus aminte de nenumăratele afirmaţii ale Preşedintelui Vladimir Voronin că „în pămîntul nostru nu este tabelul lui Mendeleev”, dar sînt soluri fertile şi … un popor harnic. După scurta cunoştinţă cu Japonia, mi-au venit îndoieli mari în privinţa hărniciei poporului moldovenesc. Pentru că indiferent dacă muncesc pentru stat sau pentru business-ul privat, mii de conaţionali se prefac că muncesc din considerentul că „şi stăpînul se face că plăteşte”. Atunci cînd un atare lucrător pleacă în concediu, poate să treacă o lună şi nimeni nu îi va observa absenţa.
În Japonia este altfel. Fireşte, există concedii. Şi în Codul Muncii al lor, scrie cu ieroglife, negru pe alb, că angajatul are dreptul la concediu anual cu un termen de … pînă la două săptămîni. Totodată, nici unui angajat normal, oriunde ar lucra, nu îi trece prin cap să plece în concediu pe două săptămîni. Cu atît mai mult – să meargă în călătorie undeva în Europa. Poate face băi de soare în două-trei zile de odihnă, pe malul Oceanului Pacific sau la o piscină din suburbia Tokio. Se poate odihni, tot de vreo două ori pe an cîte două-trei zile, după necesitate. Mai mult – doar în cazuri excepţionale, dacă copii sînt bolnavi sau părinţii sînt pe patul de moarte. Îngrijirea de bătrîni este o datorie sfîntă. Alte variante de concediu sînt aproape excluse.
Atunci cînd eu povesteam despre concediile sau zilele de odihnă de la noi, de Revelion, Paşti şi sărbătorile de mai, eram privit cu nedumerire. Pentru că japonezii nu pot pricepe cine va îndeplini lucrul tău atît cît vei fi absent şi de ce după două-trei săptămîni de „absenţă nemotivată” de la lucru (în acest caz, cuvîntul „concediu” e nepotrivit pentru ei) lucrătorul nu este lipsit de locul său de muncă?!
În Japonia, toţi ţin la locul de muncă şi să tem să-l piardă. Să rămîi fără serviciu, mai ales, pentru bărbat, este aproape o catastrofă. De regulă, ajunşi într-o astfel de situaţie, bărbaţii (iar în ultima vreme şi femeile) sînt nevoiţi să se angajeze temporar ca taximetrişti. La firmele care prestează servicii de taximetru, locuri de muncă sînt aproape mereu. Ţi-ai pus mănuşi albe, roteşti volanul şi cauţi o muncă mai prestigioasă. În plus, clienţii ocolesc un asemenea taximetrist, pentru că acesta nu cunoaşte drumurile, se orientează în oraş exclusiv după sistemul de navigare şi risipeşte timpul preţios al pasagerilor. (O poveste separată este despre cum eu le explicam japonezilor că în ţara noastră „deocamdată” nu există sistem de navigare pentru automobilişti. Ei nu puteau înţelege acest lucru şi mă priveau cu respect pe mine, jurnalist şi conducător, care poate merge fără navigare nu numai prin tot Chişinăul, dar şi prin întreaga ţară. Nu le trecea prin cap că în Moldova sînt mult mai puţini kilometri de drum decît în vreo prefectură a Japoniei (calitatea drumurilor nici nu se compară)…
Fireşte, Japonia contemporană nu este Japonia închisă a secolului al 18-lea, pe care o cunoaştem din filmele despre seguni şi samurai. Ţara şi-a schimbat chipul. Japonia, care nu are vecini pe uscat în virtutea evenimentelor istorice, are relaţii nu tocmai simple cu vecinii despărţiţi de statul insular prin apele Oceanului Pacific – Rusia, China, Coreea de Sud. Dar Tokio face totul ca să stabilească relaţii cu aceste şi cu alte ţări (inclusiv Moldova, vizita ministrului Afacerilor Externe, Andrei Stratan, a avut loc la sfîrşitul lunii ianuarie la iniţiativa părţii japoneze). Japonezii au înţeles mai devreme decît alţii că globalizarea este inevitabilă şi caută să dirijeze acest proces, să nu îl lase să se deruleze de la sine.
Totuşi, ţara a fost supusă deja influenţelor occidentale – s-a schimbat îmbrăcămintea, bucatele, forma de comportament. Mi s-a povestit cu indignare că japonezele tinere (şi ar trebui să recunoaştem – simpatice) se pot farda şi mînca obraznic în trenul electric, bunăoară. Pînă nu demult, era un lucru greu de imaginat, pentru că toate trebuiau să fie foarte intime şi să etalezi înseamnă să te contrapui culturii japoneze.
Cum ar fi nefiresc, bunăoară, să vorbeşti la telefonul mobil în transportul public. Atunci cînd am întrebat de ce japonezii aproape că nu vorbesc la mobil, ei mi-au explicat că acesta este destinat pentru oficiu, nu pentru public. Japonezii pot rezolva la telefon problemele la serviciu şi nu obişnuiesc să discute despre nimicuri în prezenţa altor persoane. Dacă cineva va porni să vorbească la telefon în trenul electric, el va fi privit aşa de parcă nu vorbeşte, ci fumează.
Cît priveşte alimentele, japonezii sînt departe de americanii despre care cunoscutul satiric Mihail Zadornov spune că „au construit pretutindeni staţii de consumat alimente”. Japonezii pot servi un dejun modest din tartine (pîinea, de regulă, se coace pe drojdii naturale în brutăria casnică). Sînt foarte grijulii şi selectivi faţă de mesele de la prînz şi cină, produsele alimentare trebuie să fie ecologice, peştele să nu fie congelat, semifabricatele – fără coloranţi şi conservanţi. În fond, producătorii trebuie să fie cunoscuţi, iar furnizorii – verificaţi. Aşa că japonezii foarte rar cumpără produse alimentare din supermarket-uri. Le comandă prin intermediul cooperativelor specializate. S-ar putea să-i coste mai scump, dar japonezii nu obişnuiesc să se tocmească atunci cînd e vorba de sănătate…
Cînd am aflat aceasta, m-am gîndit la vinificatorii moldoveni care visează să cucerească piaţa niponă (de dorit, împreună cu cea chineză). Le va fi foarte greu, pentru că este o cale foarte anevoioasă pentru producătorii puţin cunoscuţi. Homa Masato, preşedintele Societăţii de prietenie a Japoniei cu Ucraina şi Moldova, se ocupă activ de promovarea produselor combinatului „Mileştii Mici”, dar succesul depinde nu doar de el. Şi producătorii trebuie să-şi manifeste hotărîrea sau, dacă vreţi – spiritul de samurai. Altfel, nu mai văd succesul.
… Tot Hakamada-san mi-a vorbit şi de spiritul de samurai. Atunci cînd l-am întrebat despre perspectivele forţelor de dreapta din Rusia, printre ai căror lideri se numără sora lui, Irina, profesorul a căzut pe gînduri, pe o clipă.
„Acum, vîntul bate în Rusia împotriva democraţilor. Irina are trei variante. Prima – să se vîndă. A doua – să formeze o opoziţie dură. A treia – să privească înapoi şi să meargă mai departe. Deocamdată, ea priveşte în jur. Ea este femeie, dar are şi ea spiritul de samurai”, a conchis Sigheki Hakamada.
Şi m-am gîndit; spiritual de samurai ajută în toate. Japonezii au dovedit-o lumii întregi. Avem ce învăţa de la ei.
Chişinău – Tokio
Pastila din partea statului
Pînă în anul 1990, reţeaua de farmacii din toate republicile urss era reglementată strict: numărul farmaciilor, amplasarea acestora, preţurile la preparatele medicamentoase. principiul amplasării era simplu şi bine gîndit: acolo unde există asistenţă medicală (spital, policlinică, ambulatoriu) trebuie să existe şi asistenţă medicamentoasă. în localităţile mari, farmaciile trebuie amplasate la o distanţă nu mai mică decît 250 m una de alta, iar dacă există o secţie de producţie distanţa se dublează. în acea perioadă frumoasă, RSSM se situa pe onorabilul loc doi după rata de asigurare cu medicamente pe cap de locuitor, iar comerţul cu medicamente era foarte profitabil. de atunci, multe s-au schimbat, cu excepţia rentabilităţii, care rămîne mare şi acum.
Privatizarea totală de la mijlocul anilor 90 a pus începutul sfîrşitului reţelei vaste a farmaciilor de stat, ca de altfel, aproape a întregii economii sovietice. Cele 500 de farmacii care acopereau cu vîrf şi îndesat nevoile spitalelor şi ale altor instituţii medicale din republică, au trecut, peste noapte în mîini private, şi nu ale unui proprietar (nu de alta, dar toată lumea dorea să facă ceva cu bonurile). Astfel, statul a pierdut controlul asupra asigurării populaţiei cu medicamente.
Mai departe – şi mai rău. Uitînd de standarde şi de norme, farmaciile au început să răsară în oraşe ca ciupercile după ploaie. Toată lumea descurcăreaţă a dat buzna în business-ul farmaceutic în creştere şi nu întotdeauna legal (nu se luau în calcul studiile farmaceutice, important era să fie bani). La sate, mai ales în cele mici, farmaciile, pur şi simplu, s-au închis, din mai multe motive: fuga masivă a locuitorilor noştri după cîştiguri peste hotare (inclusiv a farmaciştilor), scăderea capacităţii de cumpărare a celor care au rămas în patrie.
În pragul mileniului nou, Ministerul Sănătăţii al Moldovei a luat o decizie ieşită din comun şi care nu a avut analogie nicăieri. În multe sate au fost inaugurate filiale ale farmaciilor spitaliceşti (care, în esenţă, sînt închise pentru alţii şi din care preparatele se cumpără doar prin transfer). După ce filialele rurale au fost asigurate cu minimul necesar de medicamente, precum şi cu preparate incluse în diverse programe naţionale, de exemplu, de combatere a diabetului zaharat, s-a decis că la filiale se va lucra contra numerar.
A fost rezolvată şi problema cu deficitul de cadre – personalul medical mediu (asistente medicale, felceri), după ce urmează cursurile de perfecţionare corespunzătoare, pot lucra în farmacia rurală sau punctul farmaceutic şi chiar beneficia de un spor la salariu dacă cumulează două funcţii.
Dar reforma în sistemul de sănătate publică, implementată în ţara noastră din 1 ianuarie 2008 (am scris detaliat despre aceasta în „Profit” nr. 10, 2007) a tulburat stabilitatea relativă. După separarea asistenţei medicale primare de cea de staţionar a apărut o întrebare rezonabilă: cui i se subordonează farmaciile rurale, acum? De jure ele se referă la spitalul central raional, iar de facto la instituţia curativă în care activează.
30 din cele 35 de farmacii spitaliceşti raionale au renunţat să finanţeze farmaciile săteşti în funcţiune şi, în plus, să deschidă puncte farmaceutice noi în satele în care acestea nu au existat mai înainte. (Conform reformei noi, asistenţa medicală primară, adică punctul de felcer sau ambulatoriul, trebuie să existe în fiecare localitate, pe lîngă ele, respectiv, trebuie să fie şi farmacii).
Propunerea de înfiinţare a reţelei largi de farmacii a fost trimisă şi marilor întreprinderi farmaceutice private, dar acestea, mulţumind pentru încrederea mare care le-a fost acordată, tot nu au riscat să-şi asume o povară atît de grea şi nu prea profitabilă (oare se poate vorbi despre cifre de afaceri importante în localităţile cu cîteva sute de locuitori?).
Şi atunci, această funcţie a fost atribuită benevol-silit „Sanfarm-Prim” SA (tot ea şi „Basa-Farm”), în care statul deţine 99,11% din acţiuni.
Or, desemnarea responsabilului este doar un început de cale. Acum, trebuie realizată o muncă îndelungată – trebuie inaugurate farmacii în două sute de localităţi din republică, iar alte circa o mie de puncte farmaceutice trebuie conformate normelor, pentru că, mai devreme sau mai tîrziu, acestea trebuie să obţină licenţa, căci nu mai sînt filiale ale farmaciilor raionale, ci întreprinderi separate.
Pe lîngă reparaţii la edificiu, dotarea cu stelaje şi frigidere, multe vor trebui conectate la sistemul computerizat unic. Pe parcursul a doi ani (anume atunci va trebui trecută procedura de licenţiere) pentru crearea reţelei de farmacii de stat unice în întreaga republică e nevoie de 270 mln. lei, iar dacă modest – cel puţin 170 mln. lei.
Ar fi cazul să relatăm separat despre autorii acestui proiect – un plan surprinzător de bine gîndit. Punctele farmaceutice trebuie deschise doar acolo unde acestea lipsesc totalmente – dacă într-un sat a fost organizată deja asigurarea cu medicamente (fie şi de o companie privată) nimeni nu o va închide ca să o înlocuiască cu una nouă, de stat. A fost rezolvată creativ şi problema cu computerizarea totală (mai exact, farmacie cu farmacie) - punctele farmaceutice cu vînzări şi cu sortimente mici vor fi dotate nu cu computere personale, ci cu maşini de casă speciale cu tehnologia GPRS. Un dispozitiv special va introduce în memoria maşinii de casă denumirea medicamentului vîndut, după care va lua legătura cu serverul de bază şi va transmite toată informaţia. Această tehnică va costa de două ori mai ieftin decît cumpărarea unui computer. Documentul a luat în calcul chiar şi problema cumpărării încăperilor sau a plăţii de arendă - «Sanfarm-Prim» răspunde de asigurare cu medicamente, iar autorităţile locale să fie amabile şi să nu încaseze plăţi de la farmacii, nu de alta, dar ele vînd medicamente pentru consătenii Dvs. Apropo, despre medicamente. Farmaciile de stat vor prefera producătorii locali, iar aceştia sînt mai mult de douăzeci în republică, cea mai cunoscută fiind fabrica «Farmaco».
Şi acum, principalul: va putea oare reţeaua de farmacii de stat să concureze cu monştri farmaceutici ca „Farmacia Familiei”, „Felicia”, „Orient” şi va deveni oare statul monopolist pe această piaţă, în viitor?
Vladimir Verdeş, directorul Agenţiei Medicamentului: Nu este vorba despre crearea unui monopolist, ci despre asigurarea cu medicamente pretutindeni. Încă la etapa elaborării proiectului, am căutat să evităm exagerările, aşa că am specificat din start – farmaciile vor apărea doar în satele în care ele nu au existat mai înainte. Eu cred că în această situaţie statul şi-a asumat o povară grea – să asigure un minim de medicamente pentru întreaga populaţie, uitînd de profit şi rentabilitate. Principala idee a acestei reforme este ca oamenii să nu meargă după citramon, valocordin sau analgină la centrul raional, ca să poată primi pe loc prima asistenţă cu medicamente, căci chiar şi medicul cel mai profesionist este neputincios uneori fără medicamente. Cu regret, în ultima vreme, mulţi în fuga după bani au început să uite predica principală a medicinii – interesele bolnavului trebuie să aibă supremaţie!
Ala Ciobanu, preşedintele Asociaţiei Farmaciştilor din Moldova: Concurenţa sănătoasă are mereu un impact benefic asupra consumatorilor, un exemplu bun este apariţia noului operator de telefonie mobilă – cei care deja activează pe piaţă coboară imediat preţurile, lansează oferte atractive, iar în final au de cîştigat cetăţenii de rînd. Exact aceeaşi situaţie se constată pe piaţa farmaceutică – statul devine încă un operator, cu efectele care rezultă din mecanismul de piaţă. Statul nu poate deveni monopolist pe piaţa farmaceutică din cîteva cauze: în primul rînd, la noi se aplică legislaţia antimonopol, în al doilea, piaţa farmaceutică din Moldova se evaluează la peste $100 mln. Teoretic, poate deveni monopolist un operator foarte mare şi foarte bogat, capabil să se înţeleagă cu toţi jucătorii de pe piaţa farmaceutică – practic, aceasta este imposibil. Mulţi sînt convinşi că business-ul farmaceutic este cel mai profitabil, dar farmaceutica nu este un business, ci o structură a sistemului sănătăţii în care toţi lucrează după principiul venitului zero. Şi viaţa a dovedit acest lucru – dacă inaugurarea farmaciilor ar fi o afacere atît de profitabilă, noi nu am fi ajuns în situaţia în care sătenii au un acces limitat la medicamente.
De altfel, ţinînd minte că în ţara noastră, ca în poveste, este posibil şi imposibilul, nu este cazul să tragem concluzii univoce. Cu atît mai mult cu cît şi companiile private, mai ales, cele care s-au aranjat în preajma spitalelor, nu se tem de concurenţă. Ei şi ce dacă la farmacia de stat gentamicina sau analgina sînt mai ieftine – în locul lor au apărut demult medicamente mai eficiente şi mai scumpe, iar după acestea poftiţi la particulari! Iar medicului care a prescris medicamentul „necesar” şi a trimis la farmacia „necesară” la sfîrşitul lunii i se cuvine o recompensă bănească de la proprietarul farmaciei, care este cu atît mai mare cu cît mai mulţi bolnavi a trimis el. Aşadar, interesele cui sînt mai presus de orice în medicină?!
Cît costă acţiunile întreprinderilor?
Valorile mobiliare corporative din Moldova au început să le deschidă larg ochii acţionarilor, arătînd cît de valoroase sînt de fapt activele pe care le deţin ei. Analiza statisticilor licitaţiilor cu valori mobiliare corporative (VMC) ale companiilor pe acţiuni moldoveneşti pe anul trecut se prezintă comparativ cu o perioadă de licitaţii de opt ani, începînd cu anul 2000. Studiul ia în calcul datele tranzacţiilor de la bursa de valori, dar şi ale celor care nu se efectuează la bursă. Compararea ne permite să vedem tendinţele pe termen mediu, la scara anului, şi pe termen lung, la scara de opt ani, în dinamica preţurilor la VMC.
În anul 2007, dezvoltarea pieţei valorilor mobiliare corporative (VMC) a fost influenţată de mai multe evenimente. În primul rînd, ar fi de menţionat „încălzirea” capitalizării acţiunilor băncilor şi intensificarea bruscă a licitaţiilor cu acestea. Bilanţul financiar în această parte din segmentul bursier al pieţei VMC a constituit 933 mln. lei sau aproape 81% din rulajul bursier total al anului. Aceasta este de două ori mai mult decît suma licitaţiilor bursiere, înregistrate în anul „record” pentru bursă - 2003. (tabelul nr.1).
De menţionat că fiecare a şasea operaţiune bursieră din 2007 a avut ca obiect acţiuni bancare. Cu alte cuvinte, poate fi vorba despre o creştere fără precedent a lichidităţii unui grup anumit de VMC, pentru piaţa de valori locală. De exemplu, doar cu acţiunile MOLDOVA-AGROINDBANK pe parcursul anului au fost înregistrate 240 de tranzacţii.
Ar trebui să menţionăm creşterea capitalizării VMC şi în alte componente ale segmentului bursier, în mare parte, provocate de sus-menţionata „încălzire” a părţii bancare a bursei. În particular, ponderea numărului de tranzacţii în intervalul cursurilor de acţiuni „supraînalte” (peste 120% din valoarea nominală) a alcătuit, în 2007, aproape 50% din totalul operaţiunilor bursiere. În acest grup de tranzacţii au fost antrenate acţiuni ale băncilor dar şi ale altor societăţi pe acţiuni (SA), de exemplu, MAGAZINUL IONEL, IPTEH, AGROSERVICE-OLĂNEŞTI, ECHIPAMENT, CARAT, PRODUSE CEREALIERE, PLOVDIV, AUTOMAT (în total peste 70 de emitenţi).
Sustrage atenţia înregistrarea în segmentul extrabursier al pieţei VMC a peste 120 mii de operaţiuni legate de transmiterea la valoarea nominală a drepturilor de proprietate asupra activelor fondurilor de investiţii (FI) în curs de desfiinţare către acţionarii acestor fonduri şi a aproape 30 mii de tranzacţii de răscumpărare de la acţionari, la preţ fix, a acţiunilor FI în curs de desfiinţare şi/sau reorganizare. Aceste operaţiuni, chiar dacă vizează interesele armatei de mai multe mii de acţionari şi investitori, abia de se raportă la categoria tranzacţiilor de piaţă de rutină, pentru că nu sînt decît un episod de piaţă scurt, determinat de încheierea activităţii fondurilor de investiţii pentru privatizare, constituite la mijlocul anilor 90. Am început să resimţim rezultatele acestui proces exagerat de lung încă în statisticile bursiere ale anului 2005, în care poziţia dominantă (84% din totalul tranzacţiilor) au deţinut-o tranzacţiile massive de acelaşi tip de cumpărare a acţiunilor FI “DAAC-HERMES”. Aceasta s-a manifestat şi în statisticile extrabursiere ale anului 2006, prin operaţiuni masive de acelaşi tip cu acţiunile FI “АGROFOND”, “DIVIDEND” ŞI „REAL INVEST”. Aşa cum procesele de dizolvare şi reorganizare sus-menţionate comportă mari dificultăţi juridice şi organizatorice, nu este exclus că asemenea tranzacţii masive de acelaşi tip cu acţiunile FI sau cu active necomercializate vor mai fi prezente un an-doi în statisticile pieţei de valori.
Evoluţia segmentelor pieţei VMC
Indicatorii statisticilor licitaţiilor în segmental bursier şi cel extrabursier ale pieţei VMC din ultimii 8 ani, inclusiv 2007, sînt prezentaţi în Tabelul nr. 1. Ca de obicei, am exclus din analiză operaţiunile cu un caracter comercial dubios – tranzacţii de donaţie, moştenire, privatizare şi schimb. În legătură cu „plecarea” de pe piaţă a marilor investitori de portofoliu, adică FI, sîntem nevoiţi să reaplicăm în analiză procedee neformale. Ca şi în anul 2005 pentru segmentul bursier, excludem din analiza statisticilor extrabursiere pe anul 2007 tranzacţiile masive de acelaşi tip cu acţiuni ale FI în curs de dizolvare şi/sau reorganizare, precum şi tranzacţiile de redistribuţie a activelor necomercializate ale unor FI foştilor acţionari. Paradoxul constă în faptul că, în virtutea efectului de proporţii (circa 150 mii de operaţiuni), despre tranzacţiile respective nu putem spune că sînt nesemnificative. Totodată, să reducem activitatea de afaceri a participanţilor la componenta extrabursieră a pieţei VMC la transcrierea acţiunilor de pe conturile unei serii de FI pe conturile foştilor lor acţionari, la o valoare nominală iluzorie, ar însemna să reducem paleta multicoloră a activităţii investitorilor în anul 2007 la o singură culoare.
Din tabelul nr.1 rezultă următoarele:
- Statistica de anul trecut a pieţei VMC arată o serie întreagă de „recorduri” în segmentul bursier şi nu oferă impresii puternice în partea extrabursieră a pieţei.
- Anul bursier 2007 l-a întrecut pe cel precedent la toţi indicatorii, expuşi în Tabelul nr. 1. Evaluarea statistică a numărului de operaţiuni bursiere, a sumei licitaţiilor şi a cursului bursier al acţiunilor, ponderat după numărul de tranzacţii, reprezintă o realizare absolută pentru întreaga perioadă analizată de 8 ani.
- După valoarea operaţiunilor bursiere, anul 2007 l-a depăşit pe 2006 de aproape 3.5 ori, iar indicatorul „record” respectiv din 2003 - de 2.5. Contribuţia decisivă la creşterea rezultatului financiar al licitaţiilor bursiere din 2007, au avut-o, precum s-a menţionat, tranzacţiile cu acţiunile băncilor.
- În anul 2007, numărul de tranzacţii bursiere a crescut de aproape 1.5 ori. Pe fundalul variaţiei slabe a numărului de VMC, participante la licitaţii, aceasta semnifică creşterea lichidităţii acţiunilor înregistrate în terenul bursier. Iar ritmul devansator de creştere a rezultatului financiar în raport cu ritmul de creştere a numărului de tranzacţii denotă sporirea capitalizării medii (valorii) acţiunilor corespunzătoare.
- Un bilanţ firesc al tendinţelor sus-menţionate în dezvoltarea segmentului bursier al pieţei de valori în anul 2007 este creşterea apreciabilă, practic, de 1.5 ori, a valorii cursului bursier al acţiunilor, mediu ponderat după numărul de operaţiuni (des.1).
- Dacă nu luăm în calcul tranzacţiile extrabursiere masive şi de acelaşi tip, care totalizează procesul de lichidare şi reorganizare sus-menţionat, şi care reprezintă 92% din totalul operaţiunilor, indicatorii activităţii de afaceri a investitorilor în segmentul extrabursier în anul trecut se vor dovedi a fi cu mult sub rezultatele anului 2006. Acest declin arată cel mai relevant reducerea numărului de tranzacţii (cu peste 28%) şi diminuarea sumei operaţiunilor extrabursiere (cu peste 32%).
- Un minim record pentru ciclul analizat de 8 ani a înregistrat în 2007 numărul claselor de acţiuni care au făcut obiectul licitaţiilor extrabursiere.
- Chiar dacă bilanţul evoluţiei componentei extrabursiere a pieţei VMC în 2007 a fost mai mult decît modest, acest segment al pieţei nu putea să nu reacţioneze la semnalele pozitive în dezvoltarea situaţiei pe terenul bursier. Astfel, cursul extrabursier al acţiunilor, mediu ponderat după numărul de tranzacţii, s-a apropiat de valoarea record pentru ciclul de 8 ani, atinsă în anul 2005. (Des.1).
Situaţia preţurilor cu dinamica pe termen mediu
Analiza diagramei nr. 1 ne oferă detalii asupra evoluţiei situaţiei preţurilor în segmentul bursier al pieţei VMC, în anul 2007.
Din diagramă se vede că intensitatea licitaţiilor în diferite intervaluri de curs în anul 2007, ca şi în 2006, s-a deosebit vizibil. În 2007, sînt destul de evidente „prăbuşirile” intensităţii licitaţiilor în intervalele de curs 0.0-0,3 şi 0.8-1.4 din valoarea nominală. Concomitent, se observă un „salt” considerabil al intensităţii operaţiunilor bursiere în intervalul 1.4-1.6 din valoarea nominală.
Divizînd diapazonul de curs al operaţiunilor bursiere în trei intervale: intervalul cursurilor „mici” (0-40% din valoarea nominală), «medii» (40-80% din valoarea nominală) şi “mari” (80-120% din valoarea nominală), şi adăugînd la acestea intervalul cursurilor «supramari” (peste 120% din valoarea nominală), putem constata că, primului şi celui de-al treilea interval, în anul 2007, le-au revenit cîte 14 şi 12% din totalul operaţiunilor bursire, iar intervalului cursurilor «medii» şi «supramari» – 25 şi 49%, respectiv. Aceasta contrastează ca principiu cu situaţia din 2006, cînd intervalelor cursurilor «mici» şi «mari» le revenau 34% din totalul tranzacţiilor bursiere, iar intervalului cursurilor «supramari» – doar 11%. Astfel, în premieră pentru perioada analizată de 8 ani, poziţiile de lider ale intervalelor de cursuri «mici» şi «mari» în statisticile bursiere s-au dovedit a fi pierdute. O actualitate excepţională au căpătat-o tranzacţiile care fac parte din intervalul cursurilor «supramari». Redistribuţia menţionată a ponderii statistice a intervalelor cursurilor «mici» şi «mari» în favoarea intervalului celor «supramari» a predeterminat creşterea cursului acţiunilor, mediu ponderat după numărul tranzacţiilor bursiere, de la 61%, în anul 2006, pînă la 90% din valoarea nominală, în 2007. (tab.1).
Diagrama nr.2 arată distribuţia în funcţie de curs a numărului de tranzacţii în anii 2006 şi 2007 în terenul extrabursier al pieţei VMC. Aplicînd acelaşi procedeu de divizare a diapazonului de curs, găsim că în anul trecut în intervalul de cursuri «mici» (0-40% din valoarea nominală) au fost efectuate 17, în intervalul de cursuri «medii» (40-80% din valoarea nominală) – 32, în intervalul celor «mari» - 42%, iar intervalul cursurilor «supramari» - 9% din totalul operaţiunilor extrabursiere.
Comparînd datele cu analogii din 2006, constatăm că în statisticile extrabursiere ale anului 2007 s-a redus ponderea tranzacţiilor care revin intervalelor de cursuri «mici» şi «medii» (o diminuare de la 34 pînă la 17 şi de la 49 pînă la 32% din totalul operaţiunilor extrabursiere, respectiv), şi activităţile participanţilor la segmentul extrabursier s-au mutat în intervalele cursurilor «mari» şi «supramari» (o creştere de la 17 pînă la 42 şi de la 2 pînă la 9% din totalul operaţiunilor extrabursiere, respectiv). De menţionat că, cota intervalului cursurilor «mari» în statisticile extrabursiere ale anului 2005 se ridica la 67%. Pentru acest motiv, în pofida creşterii apreciabile, în 2007, a cursului extrabursier al acţiunilor mediu ponderat după numărul de tranzacţii (de la 46 pînă la 73% din valoarea nominală), acesta nu a putut trece de nivelul din 2005.
Comparînd diagramele nr.1 şi nr.2, putem remarca tendinţele şi particularităţile generale ale evoluţiei situaţiei preţurilor în segmentul bursier şi cel extrabursier în anul 2007. O particularitate comună a acestora este diminuarea în statisticile comerciale a actualităţii tranzacţiilor ce revin intervalului cursurilor «mici», precum şi deplasarea activităţilor participanţilor la piaţă către intervalele cursurilor «mari» şi «supramari». Dar în timp ce pentru segmentul bursier interesele investitorilor încep să se concentreze în intervalul cursurilor «supramari», pentru segmentul extrabursier ele se localizează deocamdată în intervalul cursurilor «mari».
Evoluţia cursurilor pe termen lung
Particularitatea situaţiei de curs în segmentul bursier şi cel extrabursier ale pieţei VMC sînt determinate de distribuţia aporturilor intervalelor de curs separate la statisticile comerciale. Aceste aporturi reflectă priorităţile participanţilor la piaţă, care, la rîndul lor, sînt legate de posibilităţile lor economice şi financiare, de factorii mediului de investiţii şi de conjunctura pieţei. Aceşti factori nu dovedesc o stabilitate ridicată.
Distribuţia aporturilor intervalelor de curs separate la statisticile bursiere ale anilor 2000-2007 sînt reflectate în des. 2.
Din des.2 vedem că:
- Pe parcursul a şapte ani (2000-2006) din ultimii opt, principalele intervale de curs pentru participanţii la licitaţiile bursiere rămîneau a fi intervalele cursurilor «mici» şi «mari». La limită, aporturile lor se ridicau la 62% din totalul tranzacţiilor pentru cursurile «mici» (2005 ) şi 34% - pentru cele «mari» (2006). În 2007 situaţia s-a schimbat principial. Pe primul loc în sistemul priorităţilor participanţilor la licitaţiile bursiere au ieşit tranzacţiile din intervalul cursurilor «supramari» (49%).
- În urma metamorfozei menţionate, s-au schimbat tendinţele pe termen lung în evoluţia situaţiei preţurilor în terenul bursier. În particular, în ciclul analizat de 8 ani, intervalele cursurilor «mici» şi «mari» au început să prezinte în dinamica lor trenduri liniare negative. La intervalul cursurilor «supramari» trendul pozitiv s-a accentuat vizibil. Şi doar dinamica actualităţii intervalului cursurilor «medii» în plan de termen lung rămîne cu o evoluţie anostă.
- Bilanţul interacţiunii trendurilor respective este trendul liniar pozitiv pe termen lung la cursul bursier mediu ponderat după numărul de tranzacţii (des.1). Desigur, nu toate sînt tocmai bune, dacă luăm în calcul «prăbuşirile» vizibile în dinamica cursului bursier în anii 2004-2006. Şi aceasta ascunde riscuri investiţionale serioase, deşi pe un termen relativ scurt. Dar în perspectiva de termen lung tendinţele rămîn pozitive.
- Distribuţia aporturilor intervalelor de curs separate pe terenul extrabursier în anii 2000-2007 se prezintă pe des.3.
Din des.3 rezultă:
- În segmentul extrabursier al pieţei, spre deosebire de cel bursier, intervalul cursurilor «mici» a pierdut rolul dominant în statisticile comerciale încă în anul 2005, cînd poziţiile prioritare le-au ocupat intervalele cursurilor «medii» şi «mari». Ponderea intervalelor cursurilor «supramari» rămîne în continuare puţin semnificativă.
- La bursă şi în terenul extrabursier, în perspectiva de termen scurt, riscurile investiţionale sînt mari. Astfel, cota intervalului cursurilor «mari» în 2005 se ridică la 67% din totalul tranzacţiilor, pe cînd în 2006 este de numai 17%. Este adevărat că peste un an cota intervalului respectiv se ridică iarăşi la 42%.
- În dinamica pe termen lung a dezvoltării situaţiei preţurilor (în secţiunea ultimilor 8 ani) tabloul este foarte optimist. Este prezent un trend liniar negativ sigur la intervalul cursurilor «mici», iar în cazul cursurilor «medii» şi «mari» au loc trenduri liniare pozitive care, practic, coincid.
- Rezultatul sumării trendurilor evidenţiate este pe deplin evident – creşterea pe termen lung a cursului extrabursier mediu ponderat după numărul de operaţiuni (v. des.1). Prin urmare, în acest segment dinamica pe termen lung a situaţiei preţurilor trebuie să le suscite un anumit entuziasm investitorilor.
Analiza prezentată a statisticilor licitaţiilor bursiere şi extrabursiere în anul 2007 şi pe parcursul ultimilor 8 ani arată următoarele:
- în 2007, valorile de curs ale acţiunilor cele mai caracteristice în tranzacţiile bursiere erau aproape de 90%, iar în operaţiunile extrabursiere - de 73% din valoarea lor nominală;
- în evoluţia cursurilor medii ponderate bursier şi extrabursier ale acţiunilor în ultimii 8 ani s-au constituit trenduri pozitive, care alimentează optimismul investitorilor;
- stabilitatea tendinţelor pe termen lung în dinamica cursurilor este deocamdată nu prea mare, ceea ce frînează dezvoltarea pieţei VMC.
P.S. Autorul exprimă recunoştinţă colegului, doctorului în ştiinţe fizico-matematice, I.Mocan, pentru informaţii statistice importante.
Далее...
O reformă care durează
Ce cred experţii despre una dintre cele mai importante reforme din ultimii ani – a fondurilor de investiţii.
La finele sesiunii trecute, parlamentul a prelungit termenul de lichidare a fondurilor de investiţii pînă la 1 iulie 2008. precedentul termen acordat în acest sens a fost 1 iulie 2007. Parlamentul a fost nevoit să procedeze astfel din cauza dificultăţilor apărute în procesul de estimare a costului distribuirii acţiunilor nevîndute. este vorba în special de acţiunile societăţilor comerciale ce fac parte din portofoliul fondurilor şi care se află în proces de lichidare, insolvabilitate sau nu dispun de active. o altă cauză care a dus la nerespectarea de către fonduri a termenului limită sînt procesele de judecată nefinisate în care sînt implicate ele. astfel, o reformă care durează de ani de zile, aşa şi nu a fost finisată în termenii prevăzuţi anterior şi nu există nici o garanţie că parlamentul nu va mai prelungi din nou termenul respectiv. totuşi, e clar că reforma încetul cu încetul se apropie de final. redacţia „Profit” a acordat cîteva întrebări la această temă unor experţi în domeniu.
Pe cît de necesară vi se pare reforma fondurilor de investiţii, care a început în 2005, dar, contrar aşteptărilor, încă nu a fost finisată?
Iurie GOTIŞAN, analist economic:
După cum ştiţi în prezent decurg procesele de lichidare, reorganizare, fuzionare a fondurilor de investiţii. În aceste fonduri şi-au investit bonurile patrimoniale 1,5 milioane cetăţeni. Ca rezultat al privatizării în masă în anii `90 au fost create cca 40 de fonduri de investiţii şi 10 companii de trust. La procesul de privatizare contra bonuri patrimoniale au participat peste 3 milioane de persoane sau 89% din deţinătorii de bonuri. Transformarea fondurilor de investiţii în fonduri nemutuale (care nu sînt obligate să-şi răscumpere acţiunile de la acţionari), a agravat situaţia pe acest segment de piaţă. Din acest motiv, pentru a întoarce cel puţin parţial valoarea acţiunilor depuse la fonduri, în anul 2005 a fost modificată Legea privind fondurile de investiţii, care a fost eminamente necesară. Şase fonduri au decis să se reorganizeze. Dar, din păcate, nu toţi acţionarii s-au adresat la fonduri cu cerea să li se răscumpere acţiunile. De acest drept au beneficiat peste 35 mii acţionari, în acest scop fiind îndreptate doar 12,7 mln. lei. Nouă fonduri au decis să se lichideze din proprie iniţiativă. Pînă în prezent, au fost vîndute circa 40% din totalul pachetelor de acţiuni, cote-părţi deţinute de acestea şi, în medie, unei acţiuni îi revin 0,09 - 0,65 lei. Dacă vom calcula cît îi revine în medie unui acţionar, atunci ajungem la sume ce variază între 32 şi 235 de lei. Bineînţeles că sumele sînt foarte mici. Probabil că din acest motiv a apărut iniţiativa de a prelungi termenul de lichidare a fondurilor de investiţii pînă la 01.07.2008. Ca rezultat, vor fi scoase la vînzare pachetele de acţiuni şi cotele de participare rămase.
Alte 17 fonduri se află în proces de lichidare forţată. Mijloacele băneşti obţinute din vînzarea activelor sînt acumulate pe conturi de depozit. Aceste fonduri au acumulat în medie sume ce variază între 15 bani la o acţiune şi 1,79 lei la o acţiune, iar în medie pe acţionar – de la 34 la 428 lei.
Patru fonduri – „Incom-Invest”, „Cărpineniprivatinvest”, „Glor-Invest” şi „Migdalinvest” au încheiat procedura de înstrăinare a activelor. În prezent acestea deţin doar active sub formă de mijloace băneşti ce vor fi împărţite acţionarilor.
Natan GARŞTEA, Estimator VM: Sincer, cred că reforma fondurilor de investiţii urma să fie făcută încă acum 5 ani şi finisată în termeni cît mai urgenţi. Deşi scopul primar al creării fondurilor de investiţii – privatizarea în termeni restrînşi a unei părţi semnificative a patrimoniului statului - a fost atins, în satisfacerea scopurilor ulterioare ele s-au dovedit a fi extrem de ineficiente. La majoritatea fondurilor de investiţii calitatea portofoliilor investiţionale a scăzut odată cu trecerea timpului, activele lichide fiind substituite cu pachete cu o lichiditate şi profitabilitate redusă. De asemenea, veniturile achitate de fondurile de investiţii acţionarilor săi erau cu mult mai mici decît veniturile pe alte segmente ale pieţei financiare.
Cred că atît datorită modului în care au apărut fondurile de investiţii de la noi, cît şi datorită specificului organizării lor (în fonduri nemutuale), ele erau sortite eşecului, şi scopul organelor de stat în această situaţie era de a asigura lichidarea lor cu pierderi minime pentru acţionarii fondurilor de investiţii.
Veaceslav NEGRUŢA, analist economic: Sînt de-acord că termenul trebuia să fie prelungit deoarece cîteva fonduri nu s-au încadrat în termenul iniţial stabilit. E o procedură juridică complexă, care necesită un lucru cu fiecare dţiinător de bon de privatizare. E vorba şi de activele care sînt în proprietatea acestor fonduri. Consider că o abordare de forţare a lichidării acestora n-ar fi fost justificată.
Opoziţia parlamentară, care a venit cu ideea reorganizării fondurilor de investiţii încă în 2002, afirmă că puterea în mod intenţionat a tergiversat această reformă pentru a le permite unor fonduri „să spele” activele. Opoziţia a adus chiar şi unele exemple de posibile scheme în acest sens. Pe cît de întemeiate vi se par aceste declaraţii?
Iurie GOTIŞAN: A face declaraţii nu este suficient, după mine cred că e necesară probarea documentară a acestora. Mai mult ca atît, anume în perioada post-2002 au derulat masiv procedurile de lichidare forţată a fondurilor de investiţii, ce nu şi-au conformat activitatea cerinţelor legislaţiei. Bineînţeles, că Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, Procuratura Generală au investigat cazurile semnalate de admitere a mai multor situaţii de „spălare a activelor”, însă rezultatele investigaţiilor nu s-au prea mediatizat.
Natan GARŞTEA: Desigur, scheme de spălare a activelor există şi au existat totdeauna. Nu ştiu, însă, dacă ele au fost utilizate tocmai în perioada pregătirii reformei şi dacă există vreo legătură între aceste două evenimente. Cred că pe această temă sînt abilitate să se expună doar organele de stat competente, în primul rînd Comisia Naţională a pieţei financiare şi Centrul de Combatere a Crimelor Economice şi Corupţiei.
Au resimţit cetăţenii efectele reformei fondurilor de investiţii?
Iurie GOTIŞAN: În rezultatul operării modificărilor la Legea cu privire la fondurile de investiţii în 2005, şi-au lichidat genul de activitatea profesionistă la piaţa valorilor mobiliare 6 fonduri de investiţii. Pe de altă parte, trebuie să mai menţionăm şi pasivitatea (sau indiferenţa) acţionarilor fondurilor de investiţii respective. Doar circa 39 mii (6,2% din numărul total al acţionarilor) s-au pronunţat pentru răscumpărarea acţiunilor deţinute la preţul aprobat de adunarea generală a acţionarilor. Vor avea posibilitate să ridice ceva bani şi acţionarii fondurilor de investiţii aflate în proces de lichidare.
Natan GARŞTEA: Reforma propriu zisă constă sau în lichidarea fondurilor de investiţii, sau în reorganizarea lor. Cred că este mai bună situaţia acţionarilor de la fondurile care se lichidează – ei vor putea să primească partea din activele fondului ce le revine ca acţionari, de regulă mijloace băneşti sau acţiuni a unor întreprinderi din portofoliul fondului, care nu au putut fi vîndute. În marea majoritate a cazurilor valoarea obţinută de către acţionari este cu mult mai mică decît valoarea nominală a acţiunilor deţinute. În schimb ei pot să uite despre epopeea cu fondurile de investiţii şi să întoarcă această filă.
Fondurile care se reorganizează vor activa în continuare ca societăţi pe acţiuni obişnuite, ceea ce lipseşte acţionarii lor de un şir de avantaje pe care le aveau ca acţionari ale fondurilor – limitarea cheltuielilor fondului, achitarea obligatorie a dividendelor etc. Consider că după reorganizare, e puţin probabil ca situaţia acţionarilor rămaşi să se amelioreze. Cel puţin în apropiaţii cîţiva ani.
Veaceslav NEGRUŢA: Categoric nu. Chiar de la bun început cetăţenii au fost în afara unor careva beneficii tangibile din crearea, activitatea sau lichidarea fondurilor. Lipsa de transparenţă în administrarea activelor de către administraţiile acestor fonduri a scos din circuit cetîţeanul care a încredinţat bonul său acestor fonduri. Astfel, proprietăţile statului în procesul de privatizare au trecut în mîinile unor grupuri restrînse. Iar cetăţeanul de rînd a fost doar un instrument intermediar în acest proces fără careva beneficii materiale sau financiare, cu unele foarte rare excepţii.
Care, în opinia Dvs, ar fi fost varianta optimă de reformare a activităţii fondurilor de investiţii?
Iurie GOTIŞAN: Optimal ar fi fost reorganizarea lor în fonduri de investiţii mutuale, care sînt obligate să-şi răscumpere acţiunile plasate între acţionari. În acest sens, fondurile de investiţii urmau să dispună de active lichide, a căror tranzacţionare ar fi asigurat mijloacele necesare. Perioada îndelungată de înstrăinare a portofoliului investiţional deţinut de fondurile de investiţii aflate în proces de lichidare demonstrează că acestea dispun de active preponderent nelichide.
Natan GARŞTEA: Consider că fondurile de investiţii create în perioada privatizării urmau să fie lichidate pentru a se recupera cît se mai putea din valoarea activelor lor. Dacă totuşi s-a mers pe ideea reorganizării lor, ar fi trebuit ca răscumpărarea acţiunilor să se facă la valoarea activelor nete la o acţiune (în medie, circa 1,4 lei), şi nu la jumătate din valoarea nominală (de regulă, 50 bani).
Cred că deja este timpul să se treacă peste această pagină din istoria pieţei de capital din Moldova. Crearea unor fonduri de investiţii mutuale de tip nou, care ar atrage de la investitori nu bonuri, ci mijloace băneşti reale şi le-ar investi în active cu o lichiditate şi profitabilitate înaltă, ar putea conduce la revigorarea acestui segment important al pieţei de capital din Moldova.
Далее...
BNM procedează la target
Toată lumea doreşte o inflaţie mică, dar nimeni nu vrea să suporte pierderile pentru obţinerea acesteia. Dar va trebui! Un cuvînt nou, „ţintirea”, a apărut în vocabularul pieţei financiare a Moldovei, la sfîrşitul anului 2007. L-a introdus în uz banca naţională a moldovei (bnm), la sugestia FMI. în sens clasic, “ţintirea” (în engl. target – ţintă) subînţelege stabilirea reperelor politicii monetare şi reglarea masei monetare, pe care le respectă băncile centrale.
În urmă cu un an, BNM a ales ca scop strategic obţinerea unei inflaţii mici constante pe termen lung. Potrivit spuselor conducătorilor băncii, datorită politicii noi, în termen de doi ani, inflaţia trebuie să constituie sub 10%. BNM nu intenţionează aplicarea vreunor instrumente noi pentru atingerea acestui obiectiv. Accentul va fi pus pe reglementarea ratei de bază la credite, pe modificarea mărimii de rezervare obligatorie pentru bănci, pe analiza şi modelarea situaţiei, lucrul cu populaţie prin intermediul presei. Sensul ţintirii constă tocmai în acest complex de măsuri şi obiective.
Toate ţările din vechea şi noua Europă au trecut printr-un astfel de proces. Datorită ţintirii, practic, toate republicile din Europa de Est şi Baltice au reuşit să obţină, într-un termen relativ scurt, succes economic şi integrarea în Uniunea Europeană. Fireşte, economişti profesionişti din ţări bine dezvoltate au participat la elaborarea noilor politici monetare ale acestor state.
În acest context, apare întrebarea: şi unde au fost povăţuitorii străini ai Moldovei în toţi aceşti 15 ani? Sau, poate, financiarii locali nu au fost receptivi la vocea raţiunii şi nu au văzut avantajele ţintirii?
Primii paşi deja au fost făcuţi: rata de bază a fost ridicată cu 2,6%, pînă la 16%, rata de rezervare pentru mijloacele atrase – de la 10 pînă la 15%, se organizează întrevederi cu jurnaliştii, a fost organizat un seminar internaţional de specialitate. Au fost definite politicile monetar-valutare pe anul 2008.
Aşa se întîmplă în natură – orice acţiune întîmpină rezistenţă. Astfel, şi băncile au reacţionat la inovaţii atît de impetuos pe cît le permite statutul – socotesc încetişor pierderile de pe urma beneficiului ratat şi le declară aceasta acţionarilor lor. Pierderile din ţintire au rezultat din rezervarea suplimentară. Aceasta reduce din rentabilitatea capitalului. Putem presupune că şi costul serviciilor va creşte cu o sumă proporţională cu pierderile respective.
BNM are argumentele ei pentru aceasta. Managerii ei susţin că măsurile nu sînt orientate spre un singur scop, că ele vor contribui la întărirea sistemului bancar, fapt care va avea impact benefic asupra fiecărei bănci. Banca atrage atenţia la faptul că este alogic să se vorbească despre diminuarea rentabilităţii în condiţiile în care băncile au o lichiditate sporită.
Cît priveşte ratele de bază, potrivit declaraţiilor făcute de viceguvernatorul BNM Victor Cibotaru, „experienţa Poloniei arată că ele pot fi mult mai mari – în această ţară rata a urcat pînă la 20%, iar acum a coborît la 6%».
În calitate de instrument de sterilizare operativ, BNM foloseşte hîrtii de valoare de stat şi certificate proprii. Ratele la acestea deocamdată nu sînt atractive pentru bănci (15-17%). Dar diferenţa în impozitarea veniturilor aferente (circulaţia de HVS nu se impozitează), determină băncile comerciale să fie selective în alegerea valorilor mobiliare, chiar dacă BNM spune că ele nu se deosebesc.
Băncile apreciază cu recunoştinţă eforturile BNM, care cumpără valuta străină pe care o oferă ele. Dar aceasta nu poate dura la infinit. Rezervele ei depăşesc $1,3 mlrd., iar în condiţiile în care fluxul de valută în ţară creşte, cumpărarea acesteia de către BNM ar putea să capete un caracter selectiv. Primele săptămîni ale anului 2008 au arătat încetinirea sporirii rezervelor.
În această situaţie, se pare că formarea dobînzilor la credite şi depozite se va schimba. Băncile comerciale vor fi nevoite să le coboare pe fundalul aprecierii leului şi incertitudinilor cu dolarul şi euro, iar BNM va căuta să menţină şi chiar să ridice rata de bază. Evident, de pe urma noii politici a Băncii Naţionale va avea de căştigat întreaga economie, dar la primele etape vor pierde depunătorii. Pentru aceştia condiţiile de deschidere a depozitelor vor deveni mai puţin atractive. Iar băncile vor trebui să facă efort ca să menţină rata de profitabilitate atinsă deja.
